Sun la o agenţie de închiriat ca să vizionez o casă pe care-am zărit-o online şi pare destul de curată să poată fi numită „locuinţă”. Domnul de la telefon se asigură că lucrez (deci am bani), mă întreabă cum mă cheamă (numele meu de familie nu îi pică tocmai bine) şi sunt chestionat câte persoane or să stea în casa respectivă.

- O familie de trei persoane

- A, îmi pare rău, proprietarul nu vrea copiii în casă (ce chestie, şi eu care credeam că e un avantaj ca o familie să stea în casa ta)

- Şi dacă scap de copil mă primeşte?

- (încurcat) Cum o să faceţi asta?

(*facepalm!)

Îl las să râdă neconvingător (după ce-i spun că a fost o glumă amară) în timp ce-mi povesteşte cum proprietarul a avut “experienţe neplăcute” cu copiii în trecut şi nu mai apuc să-i spun ce copil cuminte şi bun e Toma că-mi închide telefonul. Credeam că părinţii plătesc dacă face copilul ceva, aşadar… care-i baiul? Doar nu încheie contract cu fi-miu, nu?

Dacă deja nu v-aţi făcut o imagine,  în UK doar bunăstarea proprietarilor contează (şi a agenţiilor care lucrează pentru ei), iar chiriaşii sunt doar tonomate de (mulţi) bani. Nu mi-am dat seama până acum că să ai un copil, o familie, e un handicap mai degrabă decât un avantaj.

PS: Asta s-a întâmplat azi, după ce ieri am fost anunţat că proprietatea pe care urma s-o închiriem (pentru o sumă astronomică!) şi pentru care plătisem deja un avans să o „reţinem” nu mai e de închiriat din „motive de familie” (a se citi că “aşa vrea muşchii” proprietarului, nu i-a convenit preţul pe care i l-am oferit, faptul că suntem români, că nu ne mutăm pe loc, “pentru că” Brexit sau, iată, că avem un copil).

Fiindcă e duminică şi mama lui Toma a zis că merită, decidem să ne petrecem după-amiaza la „vecinii” din Littlehampton. Ne lămurim repede că n-are nici un rost să ne pierdem vremea cu centrul oraşului, aşa că ne ducem direct pe faleză. Bate un vânt de zici că dacă ridici braţele o să zbori mai ceva ca Traian Vuia şi nici ploaia nu e departe, dar dacă tot am venit până aici, măcar să vedem cum arată Marea în partea asta de lume.

Din loc în loc câte-un grup de rătăciţi fac baie (!), unii chiar cu hainele pe ei (!!!), urmând parcă filosofia că „dacă tot am venit până aici, măcar să plecăm şi noi c-o penumonie sau măcar o răceală, ceva”. Îmi fac cruce de-atâta prostie (cu limba în cerul gurii) şi admir operele de artă-utilitară care-s de-a lungul plajei. Trecem pe lângă un salvamar la vreo 20 de ani care şi-a întins prosopul şi face flotări printre picioarele turiştilor.

Faleza se termină c-un ponton construit fix la vărsarea râului Arun unde o grămadă de gură-cască se duc să fie „mai în larg”. N-ajungem să vedem bine partea asta că un zgomotul de motor turat atrage privirile tuturor. Desluşesc în depărtare o barcă şi nişte zevzeci care s-au găsit să facă baie tocmai în valurile alea, periculos de aproape de stâlpii pontonului de vizavi. Când văd turiştii cum dau din mâini, încercând să atragă atenţia salvamarului, realizez că oamenii ăia au căzut (probabil din barca cu motorul turat de mai devreme).

Cu colţul ochiului mă asigur că Toma o ţine pe Nico de mână şi măresc pasul spre cabina salvamarului să-i anunţ că o barcă s-a răsturnat chiar lângă noi. Nu fac zece paşi că tinerii în şorturi roşii aruncă binoclul şi îşi pun vestele de salvare, aleargă pe plajă, împing o barcă pneumatică la apă şi ambalează motorul înspre zona unde se văd doar nişte puncte negre deasupra altor puncte roşii pe care valurile le izbesc de alte valuri. Pe plajă se aude o sirenă, alţi doi salvamari apucă nişte planşe de surf şi vâslesc cu mâinile înspre locul accidentului. De pe ponton, privim cu inimile îngheţate de vânt şi frică cum barca pneumatică pescuieşte sufletele din valuri să le aducă la mal. Dar nu pe toate. Salvamarul plecat cu surf-board-ul ajută pe cineva rămas singur şi prins între piloni.

Din dreapta mea, de pe învolburatul râul Arun, se-aude-un vuiet, un şuierat ca de locomotivă şi apa sare-n toate părţile: o şalupă a RNLI, cu patru salvatori cu căşti şi combinezoane, goneşte spre ultimul om din apă.

Prin dreapta pontonului se întorc primii salvaţi… Sunt doi bărbaţi (fără veste pe ei), doi băieţi (12-13 ani) şi o fată (10 ani) cu veste roşii. Au vânătăi pe corp, tremură, se trâng unii pe alţii în braţe… Trăiesc. Prin stânga, tot în grabă, dar de data asta spre o ambulanţă care-i aşteaptă pe mal, zăresc în şalupă chipul îngrozit al celui de-al patrulea copil: o fetiţă.

Au trecut zece minute de când am început să filmez şi adrenalina încă-mi mai dă târcoale. Cel puţin 12 oameni au venit în câteva minute să salveze aceşti copii de la o moarte cumplită. Mai bine de jumătate dintre ei sunt voluntari cărora le sună telefonul în timp ce sunt la serviciu (conduc taxiul sau manevrează macarale sau învaţă pe alţii să navigheze un yacht – cum aveam să aflu de pe FB) să salveze lunar zeci de vieţi cu naturaleţe, curaj şi compasiune.

Hey Hey I saved the world today

Everybody’s happy now

The bad thing’s gone away

Motto: “Nu te maturiza, e o capcană!”

Toată copilăria mi-am dorit să fiu adult. Îmi plăcea să fiu în preajma celor mai mari decât mine, niciodată cu cei mai mici, mă uitam cu jind la fetele mari și la bărbații cu barba deasă. Copilăria era orice, numai nu definiția libertății. Vroiam să scap de prea strâmtele hățuri ale vieții de copil, să nu-mi mai spună alții ce să fac, să nu depind de nimeni; în mintea mea, adulții aveau puteri de semi-zei pe care le iroseau înțepeniți în prea-cotidian: muncă, acasă, somn, muncă… Nu înțelegeam de ce „oamenii mari” se lasă atât de ușor „luați cu viața”, de ce nu scuipă ziua-n ochi, de ce nu-și umflă pieptul când vorbesc, cum de nu le ard palmele când cineva le conduce viața. Mă enerva teribil când mi se spunea că ar trebui să mă bucur de copilărie / adolescență când eu mă chinuiam să cresc mai repede, să mă scutur de „lanțuri”, să-mi crească și mie dinții. Timpul gramaticii mele interioare era ușor de ghicit: totul la viitor!

Și-a trecut. Și copilăria, și adolescența, și liceul, și facultatea, și primul loc de muncă, și prima casă, și prima mașină.

Mai nou, viitorul a început să mă lase fără aer. Tot mai des, când mi se face dor de ducă, nu vreau să mă întorc înapoi într-un loc (în România dacă sunt în Anglia, în Anglia dacă sunt în România), ci într-un timp anume. Trecutul subiectiv e sigur, e luminos, e plin de amintiri albe, e fără griji, e fără surprize. Chiar dacă „oamenii mari” îmi spun că cerneala trecutului nici nu s-a uscat bine, mie mi se pare că umblu prin el ca prin biblioteca bunicii. Mă uit la bătrâni și nu mă simt tânăr, mă uit la adolescenți și mă simt îmbătrânit, mă uit la fiul meu și mă simt… dintr-o lume dispărută. Nu mă împac cu acest omniprezent „trebuie” care s-a insinuat în viața mea,  nici cu melancoliile mele „de cățeluș” sau cu vârsta eu-lui meu.

La început, “muzica” a fost ceea ce se auzea la radio-ul Electronica model “Mamaia” (10 tranzistoare, 4 game). De când venea tata de la muncă şi până când ne culcam cu toţii, “cântau ţiganii” la noi în bucătărie (locul unde tata poate fuma în voie).

Câţiva ani înainte de revoluţie, văzusem în dormitoarele verilor mai mari magnetofoane - o maşinărie masivă pe care, probabil, nici n-am fi avut unde să o punem în casă fără să ne încurcăm de ea în fiecare zi. Sunetul era, în schimb, foarte bun, chit că se mai încurca banda şi părea atât de complicat să asculţi o anumită melodie…

După 1989, muzica imprimată pe casete era pe toate drumurile. Tata îmi cumpărase un casetofon (mono, cu un singur difuzor, calitate rusească), care n-avea fidelitatea pe care mi-o doream (dar mergea de minune la încărcat jocurile pe calculator). Aşa că, prin 1992, au cumpărat ai mei un dublu radiocasetofon Panasonic care era… de vis! Din momentul ăla, tot ce-mi mai lipsea erau banii pentru o colecţie serioasă de casete pe care să le ascult oridecâteori nu-mi plăcea muzica pe care-o dădeau la radio-urile locale (Radio Brăila, Dolly-Do sau Univers Fm). 

Am început să colind oraşul în lung şi-n lat după casete; albume, selecţii, goale, înregistrate, cu muzică clasică sau punk-rock, colorate sau transparente, scumpe sau ieftine, pe toate le-am avut. Ţin şi acum minte întregul ritual: trebuia să fac rost de bani (de obicei nu luam mai mult de 2 casete pe lună), să mă duc în oraş (la Piaţa Mare, la magazinul Dunărea sau la “Mocăniţă” acasă). Mă fascinau deck-urile, amplificatoarele şi boxele, felul în care se auzea muzica, felul în care arătau matriţele (casete mai speciale) după care se făceau copiiile noastre şi singura modalitate de a lua o bucăţică din lumea asta era… o casetă.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci şi eu tot folosesc deck-ul. Mi-am luat câteva zeci de casete din magazinele de vechituri / charity shop-uri. Fireşte, sunt “bătrâne”, calitatea sunetului nu e mereu hi-fi, dar e ceva în acest suport audio care transformă foarte uşor o casetă într-un obiect de colecţie. MP3-urile nu au calitate şi nici substanţă, CD-urile se distrug foarte uşor, plăcile de vinil sunt prea voluminoase (deşi calitatea poate fi foarte bună!). Caseta e mică, uşoară, dar mai ales, îmi va aduce aminte mereu de drumurile copilăriei mele.

Sună stația și-mi aruncă jobul în poală. Sunt ”pe spital”, așa că mă aștept dintr-un moment într-altul ”să pice” o poveste, o istorioară, ceva de pus pe blog, ceva de dat mai departe, la lume. Mă duc întins la dna. Hayatt (fac legătura între numele arăbesc și hijab / hainele largi). Aflu unde mergem și-ncep să fac conversație, doar n-o să stăm ca muții - avem drum lung de făcut! Vorbește foarte bine englezește, dar are un ”je ne sais quoi” în accent. Până la colț aflu că e născută în Franța. O întreb ce părere are despre QA Hospital și despre sistemul englezesc de sănătate, în general.

- Sunt doctoriță. Am studiat și lucrat în spital, la Paris. Apoi, am decis să mă transfer, ca doctor, în Londra, la unul dintre cele mai bune spitale din țară. M-am îngrozit de mizeria și nepăsarea pe care-am văzut-o aici.

- Poftim ?! fac ochii mari în oglinda retrovizoare, crezând că engleza îmi joacă feste.

Îmi povestește că ea a născut aici la St. Mary-s Hospital, unde a fost totul bine, dar că la QA, care este un spital foarte mare, e dezastru. Își amintește cum o prietenă a fost trimisă acasă, că nu e încă pregătită să nască și în câteva ore o ajuta soțul să scoată copilul (copil care acum, la 7 luni, are o problemă la gât pentru că părinții, nefiind doctori, nu au știut cum și ce să facă cu toată adrenalina care le curgea prin vene). Îmi mai spune cum un medic de familie din Londra i-a prescris, fără să clipească, fiului ei de câteva luni, o cremă pe bază de Cortizon. Când i-a explicat doctorului ce riscuri implică folosirea medicamentelor făcute pe baza acestui hormon, acesta a rămas blocat și n-a mai știut ce să-i facă. Inadmisibil i se pare și ca medicii (de familie) să caute pe Google, în fața pacientului, un tratament sau simptome. Încuviințez, ni s-a întâmplat și nouă asta, cu Toma.

O întreb dacă acum mai muncește ca doctor.

- Nu. Acum câțiva ani am decis să port hijab-ul (voalul pe care femeile musulmane îl poartă). Conform legilor din Marea Britanie am fost dată afară din spital și am fost pusă să aleg un cec sau să fiu dată în judecată. Am ales banii…

Părinții ei, din dorința de a se integra cât mai bine în societatea franceză, acolo unde aleseseră să-și crească copiii, nu au arătat niciodată (prin haine, comportament) că sunt musulmani. Mama doamnei din mașina mea nu a purtat hijab-ul pe străzile din Paris, până acum câțiva ani, și nici nu i-a impus vreodată fiicei ei acest lucru. Și totuși, într-o zi, fiica ei a decis că, pentru a fi cu adevărat o femeie musulmană, e musai să arate asta și prin hainele pe care le poartă. Au făcut părinții rău că au renunțat la obiceiurile strămoșilor lor? Fata lor crede că da.

- Și v-au dat afară pentru o bucată de bumbac pe care v-o puneți peste păr?
- Da (zâmbește amar).

Ajungem la destinație, dar mai las motorul să zumzăie - n-am terminat încă de pus lumea la cale. Și mai ales, n-am aflat dacă prin purtarea hijab-ului vrea să arate lumii ceva sau e o alegere personală.

- Lumea zice că soții noștri ne obligă să ne îmbrăcăm așa. În cazul meu, mă îmbrac așa ca să-i plac lui Alah. Am simțit că dacă vreau să fiu cu adevărat o persoană religioasă, trebuie să o arăt și prin aceste veșminte. Nu, nu vreau să fac paradă cu asta, dar nici nu pot să mă ascund… Oricum, cu cât autoritățile europene încearcă să interzică hijab-ul, cu atât mai multe femei musulmane își pun voalul pe cap.

Dna. Hayatt nu plănuiește să rămână în Anglia. Se va întoarce să lucreze acasă, în Franța, acolo unde sistemul de sănătate este multe peste cel din UK, amintindu-mi că cei mai mari oameni ai lumii aleg să se tratateze în clinicele francofone. Ne despărțim, fiecare cu oful lui, bucuroși că am putut să facem schimb de frustrări.

Martin e polonez, dar are paşaport englezesc, lucru care-arată oricui că n-a stat degeaba ultimii nouă ani în UK. În seara asta este - iar - beat şi vrea să comande nişte mâncare chinezească “de la colţ”. “Prietene, eşti englez?”, mă întreabă el - “Tu ce crezi?!” zic eu - râdem amândoi zgomotos, dar fiecare înţelege din asta altceva. Martin, de exemplu, înţelege că eu… chiar sunt britanic! şi, într-o suflare, îmi spune cum au năpădit “ţărişoara asta” (Anglia, carevasăzică) românii şi bulgarii, care nu vor decât să stea pe spinarea lor (înclusiv a lui) şi habar n-au să zică două vorbe-n engleză. Nu vreau să-i stric omului plăcerea aşa că-l las să dea “pe goarnă” tot ce simte pentru “ţiganii ăia de români”, ba dau chiar radio-ul mai încet ca să-i arăt cât de interesat sunt de peroraţiile lui. Ajungem la take away, îşi ia omul orezul şi-atunci se uită la mine printre vaporii de 60 de grade şi-mi zice: “Nu eşti din Anglia, nu?” - “Nu, îi răspund, sunt din România…”. Marte, Uranus şi o parte din Ursa Mare au picat pe el. “Şi m-ai lăsat să spun toate astea despre români…”. Polonezul e năuc doar pentru câteva momente, dar se repliază rapid şi-mi povesteşte cât de bine sunt văzuţi polonezii în Marea Britanie, că ei şi urmaşii lui Shakespeare sunt ca fraţii. Motivul? “Când vorbeşte cu mine un englez îmi întinde mâna şi-mi mulţumeşte că am luptat alături de ei în al doilea Război Mondial”.

N-apucă să temine vorba că intrăm pe-o străduţă unde o dubiţă ocupă tot drumul. Polonezul e foarte iritat şi-mi apasă pe claxon, iese nervos din maşină (afară plouă torenţial) şi-i ceartă pe cei doi muncitori care descarcă de zor nişte saltele. Uitând de prietenia istorică anglo-polonă, Martin le strigă tradiţionala urare “move your fucking british fat asses! you-re blocking the road! who-s gonna pay for my taxi? You?!”. Cei doi se răţoiesc şi ei un pic, da-şi văd de-ale lor. Între timp, încerc să-l liniştesc pe client şi-i recomand să tragă nişte aer în piept (nu de alta, dar dacă face vreo prostie şi se bate cu englezii de pe stradă vine poliţia, dacă vine poliţia mă pune să fiu martor şi ăsta nu-mi mai plăteşte şamd). După 10 minute de scandal, dă Domnul şi drumul e liber din nou. Polonezul tocmai îmi povesteşte că are el nişte prieteni spanioli care nici n-ar fi stat la discuţii cu “nesimţiţii ăştia de englezi” (mai că-mi vine să vărs o lacrimă de bucurie c-a uitat de “ţiganii de români”), când văd cum portiera din stânga se deschide şi cei doi englezi ameninţaţi mai devreme se reped să-l tăbăcească pe polonez care nu mai zice nimic, vădit ocupat să ude scaunul de sub el. Şoferul camionului îl ceartă cu degetul arătător îndreptat spre învinuit: “Nu mă ameninţi tu pe mine! Ai noroc că eşti în taxi, altfel te tăiam!”. Eu încerc să calmez spiritele şi-i spun să închidă portiera să pot pleca.

Martin îşi revine de-abia la colţul străzii. A fost cât pe-aici să şi-o ia “pe coajă” de la prietenii lui, englezii. Mai mormăie ceva în poloneză şi-mi zice să-l duc acasă c-a avut parte de destulă adrenalină pentru-o singură seară. Sunt bucuros că scap de “gură-spartă” şi că n-a trebuit să dau declaraţii pe la poliţie.

Tocmai ma intorsesem sa iau alt client, tot de la spital, dupa ce lasasem acasa un cuplu de tineri care, cel mai probabil, pierdusera un nou-nascut. Ea, in capot, cu firea pierduta si lacrimi pana la piept. El, cu un buchet mare de flori intr-o mana, mai greu si mai inutil decat trusa de scule din cealalta. N-apuc sa rumeg bine tragedia tinerilor ca statia suna si ma prezint la intrarea principala.

Doi barbati, in jur de 40 de ani, imi fac cu mana. Unul dintre ei impinge scaunul cu rotile al celuilalt. Amandoi sunt joviali, chiar daca au hainele jerpelite si au stat prea mult in spital. ”Prietene, n-am mai putut sa stau aici. Vezi, am cancer la picioare si nu ma mai pot misca. De ieri sunt in spital sa fac chimioterapie, dar doare al dracului de rau si n-am suportat. Asa ca mai bine ma duc sa mor acasa…”, imi spune cu zambetul pe buze cel din spate, cat timp prietenul lui duce scaunul inapoi in spital. Ma uit in oglinda si vad un individ costeliv, cu urechi clapauge, la vreo 45 kg cu tot cu haine, care-mi spune mie, un strain, ultimul capitol din viata lui.

Ne oprim prima oara la un bloc din zona sa o luam pe ”fiica lor” (cei doi se amuza). Cat timp cel din fata se duce sa sune la interfon, celalalt imi povesteste cum se face ca e fiica… lor. Femeia care a nascut-o pe fata a trait simultan cu cei doi prieteni din masina mea si le-a ascuns asta timp de 10 ani. Cel sanatos e tatal biologic, in timp ce muribundul e cel are a crescut-o. Ati inteles ceva? Bun! ”E cel mai bun prieten al meu. De cand m-am imbolnavit a stat doar cu mine. Nu mai gasesti asa ceva… ”, termina de zis exact cand fiica si unul dintre tati intra in masina. Ma uit la fata de aproape 17 ani - frumusica, cu gropita in obraz, cuminte, o raritate pe-aici. In timp ce pornesc spre oras, ii aud cum se pun la curent cu ultimele noutati, ce mai face mama, pe unde s-a mai plimbat, ce mai face la scoala si inghit noduri dupa noduri de emotie la gandul ca fata asta se va duce in cateva zile (luni?) la crematoriu, dupa tatal sau. Cu toate astea, traiesc acuta senzatie ca sunt cel mai cacacios din masina aia, ceilalti vorbesc natural, isi fac planuri, pun lumea la cale… E clar, astia n-au citit ”Miorița”.

Ii las pe cei trei si ma duc sa iau alt job. Nu, nu la spital, decid ca mi-ajung dramele pe ziua asta si ma duc ”la carat sacose in ASDA”.

Posibil motiv: 

“Eu nu sunt orgolios deloc. Dar daca cineva ma calca pe nojite, mi-aduc aminte ce-am fost.” — Petre Tutea

Ajung la adresa, prompt, rapid, gata sa fac niste bani, gata sa iau pe cineva si sa-l duc haaat, pana aproape de Londra, gata… Blochez straduta, pun “avariile”, ma dau jos din masina si bat la usa, dupa care revin inauntru. Si astept. 3 minute - 5 minute - 10 minute… Vad oamenii cum intorc masinile, la capatul strazii, pentru ca n-au loc de mine. Cand ajung la 11 minute bat din nou in usa, mai tare, poate clientul e vreo baba surda. Mai astept inca vreo 2-3 minute. Realizez ca sunt “fazan” si sun operatoarea sa spun ca-i “no job”. Nu termin bine de vorbit la statie ca vad un tanar, la etaj, iesit pe fereastra, pe jumatate dezbracat, cum urla la mine: “Mate, sorry, mate…”. Ma uit chioras la el si-i spun: “Nu, nu… cheama-ti tu ALT taxi!”. Cand vede ca nu merge cu amabilitatea si a dat peste un sclav suficient de prost sa dea cu piciorul la niste bani, incepe sa ma injure, de-acolo, de la inaltime… Pornesc motorul si-l las “in spume”.

Ma intorc din nou “la pescuit” si sper ca urmatorii clienti sa fie mai binecrescuti. Dupa vreo 15 minute de asteptare, sunt trimis la… aceeasi adresa! Ma pregatesc de scandal, tremur de nervi, il si vad pe imbecil, beat (e duminica dimineata), pus pe harta, gata sa se ia de guler cu mine, sa-mi arunce-n fata tot rahatul din el. Ajung in fata usii - bineinteles ca nu e nimeni in strada!!! - si astept… confruntarea. Spre surprinderea mea, din spatele usii iese o parasuta, mahmura, imbracata ca la circ, cu rimelul dat peste cap, cu parul rosu…

“Salut. Imi cer scuze pentru prietenul meu… Ieri a fost ziua mea si suntem un pic cam beti. Imi pare rau…”

(eu nu zic nimic)

“Imi pare rau… ”

“Unde mergem?”

(imi da peste mana, prieteneste, cu un suras complice in coltul gurii )

“Am inteles; iti pare rau. Unde mergem?” ii raspund, nu inainte de a-mi lua figura aia de “auzi, tu crezi ca eu sunt prostul tau !?”

Plecam spre cealalta parte a orasului si nu scoatem nici un cuvant pe drum, radio-ul tine loc de conversatie. Opresc la un bancomat, ma intreaba cat are de plata, ii spun ca sub 10 lire. Cand se intoarce in masina-mi pune o hartie de 10 lire langa schimbator. Opresc dupa nici cativa metri - am ajuns. Nici n-apuc sa-i spun cat face cursa, c-o vad cum o zbugheste afara, dar nu rateaza sansa de a-mi mai spune o data “ca-i pare rau”. Ii multumesc, dar nu-i spun nicio secunda “Nu-i nicio problema, lasa…”. 

Fiindca oamenii asta vor sa auda de la tine, cand fac o prostie mare, cand isi bat joc in mod deliberat de tine. Vor sa stie ca i-ai iertat, ca bataia lor de joc n-a fost suficient de mare incat sa nu te mai porti frumos cu ei. Ca amabilitatea trebuie sa primeze, indiferent de ce prostii facem. Imaginea e totul, nu? Dupa mine, oamenii trebuie sa stie cand gresesc fata de tine si e datoria ta sa le arati asta. Ca sa nu traiasca cu falsa impresie ca le e permis totul…

Iau un batran cu aparat auditiv care-si impinge premergatorul. Omul are o varsta (in jur de 70) si e un pic “subred”. Dupa ce-i spun ca mi-s din Romania, batranul isi aduce aminte ca a lucrat la ambasada UK din Bucuresti cativa ani, inainte de ‘89. Cand il intreb ce anume facea acolo imi zice ca era “personal administrativ”. Sanchi - era spion, ca mai toti strainii care stateau in Romania in perioada aia. Nimic nou. Imi povesteste  ca in cercurile lor ii spuneau lui Ceausescu “Tricky Nicky” (pentru ca era foarte alunecos, diplomat si stia cum sa-i ia pe capitalisti). Imi mai spune cum bea bere cu ceainicul si cestile (pentru ca nu aveau voie sa se vada ce beau) si ca Europa de Est era cea mai sigura parte din toata Europa - in anii '80 se puteau plimba femeile pe strada, la miezul noptii, si nu li s-ar fi intamplat nimic - atat de eficienta era forta politieneasca si “teroarea” legii.

***

Mai pe seara, am placerea sa duc acasa un “cetatean turmentat”. Tipul e vorbaret si vrea sa afle cat mai multe despre mine. Ii spun ca am eu baiat si el imi povesteste “drama” vietii lui. “Eu am numai fete. Am trei fete ale mele - facute cu sotia actuala si trei fiice vitrege - cu care a venit sotia mea. Fiecare e facuta cu alt barbat. Una dintre fetele mele si una vitrega sunt handicapate. In plus, mai am si trei pisici - si ele sunt fete. Iti dai seama ca dimineata stau cu orele pana se elibereaza toaleta???”. Omul de langa mine are doar 32 de ani. I-as fi dat vreo 45…

***

Doua “doamne” se urca in masina. Una in fata, langa mine si alta in spate. Nu inchid bine portierele ca si incep o discutie care, pe mine, m-a cam bulversat. Tot ce am sa va povestesc a fost exprimat in cel mai elevat limbaj cu putinta, insa esenta sa-mi dati voie sa v-o povestesc asa cum ar face-o doua femei de la tara, dintre cele mai needucate… 

- Ai fost la buda?

-Da…

- Si te-ai pisat sau te-ai cacat?

- M-am cacat.

- Aaa… si eu m-am cacat, inainte sa plec

(cea din spate ragaie)

- Pardon…

Da, asa se intampla mereu - pentru lucrurile bune, frumoase, pentru ce-i mai important in jurul tau, gasesti doar la final o farama de timp. Asa a fost si cu topicul asta, la care ma gandesc mai demult, dar pe care l-am evitat cu talent, l-am pus acolo, pe raftul de sus al memoriei si m-am facut ca n-ajung la el…

Povestile mele din taxi, oricat de bine / prost relatate au fost, au avut ca personaj central clientul, cel care, odata cu banii, iti intinde si o felie din viata lui proprie si personala, care te ia drept psiholog sau partener de barfa, mai ales dupa ce-l ajuti sa-si puna sacosele in portbagaj. De data asta, clientul, n-are nici un rol. “E mut ca o lebada”. Clientul sta cuminte in spate si butoneaza un iPhone sau asculta muzica la casti. Nici nu stii daca e cineva cu tine, cateodata uiti unde-ar trebui sa ajungi. Din cand in cand, arunci un ochi in oglinda retrovizoare ca sa vezi daca nu cumva a picat din masina, la vreo curba. E o cursa cu tine, cu gandurile tale, e ocazia pe care o astepti ca sa reflectezi la ce-i in jurul tau. Si-atunci, macar in zilele cu soare, gandesti asa…

Ca roman aciuat la “curtea reginei”, intelegi repede ca oamenii astia sunt foarte toleranti. N-au nici un fel de problema cu valurile succesive de straini care, dupa ce-au intrat in tara, au ajuns sa-i duca la shopping cu masina, sa-i hraneasca la restaurant, sa ii spele pe cap la hairdresser, sa le ia tensiunea la dispensar, sa le fie vecin. Atitudinea lor e relaxata si prietenoasa. Ei stiu de ce esti aici, stiu ca te simti stingher si-ti fac viata usoara - la inceput, cei mai multi clienti se ofereau sa-mi arate, step-by-step, unde aveau nevoie sa ajunga. Amabilitatea englezeasca e intrecuta doar de proverbialul calm pe care-l au soferii in trafic: se saluta, se invita, sunt preocupati sa (te) incurce cat mai putin. In conversatii, un englez va incerca sa nu contrazica, sa asculte politicos pana termini, sa te menajeze, sa nu-ti spuna parerea lui despre freza ta roz, cu tepi cu carare, decat atunci cand i-o ceri. Din momentul ala, sa fii sigur ca o sa-ti spuna exact ce gandeste despre tine! Nu te ignora, nu te persifleaza, nu fac pe desteptii. Mai ales daca chiar sunt…

Infrastructura din UK e printre cele mai avansate din Europa. In ciuda stradutelor inghesuite din oras (e si normal, acum cateva sute de ani, nimeni nu se gandea ca n-or sa aiba loc sa treaca doua carute) pe autostrazi circuli fara nici o grija (ca ai sa dai in vreo groapa, ca nu e semnalizata vreo iesire, ca nu e lumina, ca vreun berbec s-a oprit in mijlocul strazii) chiar si atunci cand ploua torential - aici nu exista limitarea vitezei doar pentru ca ninge / ploua (cum e in RO). Multe cladiri sunt vechi, dar cu fatadele renovate, sunt multe case, multe locuri de parcare (daca nu stai in centru). Spatiile verzi sunt peste tot. Locurile de joaca, parcurile si “pasunile” (cum le zic eu intinderilor considerabile de gazon) sunt la orice colt de strada, nu exista zona sa nu aiba garduri vii si copaci, ronduri cu flori rasarite te miri de unde.

Linistea strazilor si cartierelor este tulburata doar de cheflii ocazionali sau de strainii care vorbesc mai tare. In rest, pace. Umblatul in varful pantofilor printre case aproape ca vine natural, la fel si ne-trantitul usilor la masina sau ambalatul motoarelor. De claxonat nici n-are rost sa mai spun.. Fiecare are grija ca lucrurile sa-si pastreze starea de… vecinatate. Stapanii isi plimba cainii in lesa si aduna dupa ei dovezile solide ale faptului ca au fost hraniti. Nu sunt mereu cosuri de gunoi (nu stiu care-i adevaratul motiv, doar folclor) asa ca multe ambalaje ajung pe strada. Dar noaptea si dimineata, compania “Colas” are grija sa faca curat - manual si automatizat. N-am vazut sa spele strazile, dar, la cat ploua aici, nici nu cred ca are cineva pretentia.

Institutiile statului si companiile private care le sunt subordonate functioneaza foarte bine. Politia, serviciile de urgenta, primaria, firma de salubritate, firma de cablu tv, toate se vor da peste cap sa-ti vina in ajutor dintr-un spirit al muncii bine-facute si ca sa te aiba drept client. Postasul, daca nu te gaseste acasa, va incerca sa lase coletul la vecini, inainte sa te instiinteze ca trebuie sa te duci la oficiul postal si sa-l ridici singur. 

Sigur mi-au scapat si alte aspecte ale vietii in Marea Britanie, dar “povestea” ar deveni prea lunga si previzibila. Problema e ca, daca nu esti obisnuit din tara ta cu toate astea, dupa o vreme, ti se uraste cu binele si-ncepi sa iei toate astea ca pe un dat, ca pe ceva natural, si le apreciezi din ce in ce mai putin. Sau deloc.